Părinții cu atașament (parenting attachment) este o frază inventată de pediatrul american William Sears. Este o filozofie parentală bazată pe principiile teoriei atașamentului.
Conform teoriei atașamentului, bebelușii stabilesc o legătură emoțională puternică cu părinții lor, o legătură precursoare de securitate și empatie în relațiile personale la vârsta adultă. Stabilirea necorespunzătoare a unei legături sigure în copilărie poate duce la dificultăți psihologice.
Parenting cu atașament, propus inițial de John Bowlby, afirmă că copilul are tendința de a căuta apropierea cu o altă persoană și se simte în siguranță atunci când acea persoană este prezentă și este sensibil la satisfacerea nevoilor fizice și emoționale. Bowlby propusese în 1951 ipoteza că privarea maternă nu numai că a provocat depresie în copilărie, ci și ostilitate și incapacitate de a stabili relații sănătoase la vârsta adultă. În cadrul acestei teorii, copiii sunt „concepuți” biologic pentru a fi atașați de părinții lor, nu numai pentru a-și satisface nevoile, ci pentru că sunt ființe profund sociale. Pentru părinții cu atașament, există opt principii fundamentale care promovează legătura sigură între părinți și copil. Deși niciunul dintre aceste principii nu derivă direct din ancheta inițială, ele sunt prezentate ca practici parentale care dau naștere unei legături sigure. Părinții sensibili, consecvenți în răspunsurile lor și disponibili emoțional garantează o stabilire sănătoasă a legăturii emoționale.
Acești părinți încearcă să înțeleagă nevoile psihologice ale copiilor lor, pentru a nu face așteptări nerealiste cu privire la comportamentul copilului. Disciplina acestei filozofii ține cont de vârsta copilului pentru a evita frustrarea care apare atunci când lucrurile sunt așteptate dincolo de capacitatea copilului. Disciplina înseamnă îndrumarea copiilor, arătându-le consecințele naturale ale acțiunilor lor, ascultând, modelând și aruncând mijloace punitive, cum ar fi obrazul sau timpul liber.
Dr. Sears susține că un bebeluș nu este capabil să manipuleze pentru a obține atenția părinților săi.
Părinții cu atașament nu înseamnă că un copil nu își poate îndeplini singur nevoile, el va fi instruit să facă acest lucru atât timp cât părinții săi sunt sensibili atunci când apar. Aceste nevoi trebuie înțelese în timp, cum apar, cum se schimbă, care sunt circumstanțele lor. Părinții ar trebui să fie flexibili și să conceapă modalități de a le răspunde în mod corespunzător întotdeauna într-un climat plin de iubire și conciliere. De exemplu, copilul care cere să fie în brațe are pur și simplu nevoie de el și nu întreabă pentru că „este unul complicat”, dacă această nevoie este satisfăcută, copilul se va simți ulterior în siguranță atunci când începe etapa de târâre, nu va cere atât de mult să fie brațele, dar alte nevoi vor apărea în funcție de stadiul lor de evoluție.
Copiii care sunt crescuți cu detașare vor căuta de-a lungul vieții alte modalități de a răspunde nevoilor, ducând din păcate la tulburări mintale și sociale.
